Home >> Revista >> Blogul lui Sorin >> Amintiri din Delta ’79

Amintiri din Delta ’79

pescuitul  Ma simt nevoit sa detaliez aventura din Delta din anul 1979. Si asta din mai multe motive…dar mai bine sa vi le povestesc pe indelete.
Tocmai terminasem cu bine anul trei de liceu. Urma vacanta mare si bineanteles marea iesire din Delta Dunarii. Dar unde, cum, cand, cu cine … ramanea un mister. Un mister care avea sa se spulbere, in cele din urma, spre sfarsitul lui august…

  Intr-o seara ma abordeaza tata : “Hai cu mine ca avem o intalnire”. Hmmm … cu cine si cu ce scop? Stiam ca am fost cuminte, n-am facut prostii … deci care era chestia ?

  Mergeam in tacere, tata nu zicea nimic, eu nu intrebam, dar ganduri, mai mult negre, imi umblau prin cap.

  Ajungem la o centrala termica de cartier (cum erau pe vremuri). Inauntru conducte, ici colo cate o scapare de aburi, intuneric. Intram intr-o incapere mica, luminata … sau nu …   Inauntru trei persoane in salopete … oare ce treaba am eu cu muncitorii astia ?  Ne salutam cu totii, iar tata incepe o discutie cu unul din cei trei, o discutie care, pe ce trecea vremea, devenea tot mai interesanta. Era vorba despre Delta Dunarii, planuri, trasee, cazari, scule de pescuit … Hopa, deci asta era … Mi-a venit inima la loc si am ciulit urechea, incepand sa mai var si eu cate o idee. In drum spre casa simteam ca zbor, la gandul ca in sfarsit: MERGEM !!!

  Dar cine era personajul misterios cu care vorbise tata ?  Un batran, la prima vedere ursuz, dar  am descoperit sclipirile de bunatate pe care le avea in priviri. Caci, in primul rand, ochii il “tradeaza” pe fiecare in parte … Batranul, nea Ionica B., era maistru, in prag de pensie, la o centrala termica de cartier. Era o lectie pe care mi-o dadea viata … batranul a ales sa ramana in meseria aia, dintre conducte, cazane si manometere, desi fiul sau (chiar daca era vitreg) era mare om in Bucuresti, pe functie de ministru, ceva in legatura cu minoritatile … Iuliu F.

  Deja v-am deconspirat cine ne-a inlesnit sederea la punctual turistic Rosu. Zilele care au urmat, desi vreo doua trei la numar, au parut o vesnicie. Pregatiri … si inca un amanunt : imi trebuia si mie un companion, de varsta apropiata, cu care sa ma inteleg bine, care sa vrea sa participle la escapada si …cel mai important aspect, sa fie pasionat de pescuit.
L-am nimerit din prima, varul Calin : “Vii ?”, “Vin !”.

  Si am plecat toti patru spre o aventura in Delta, care peste ani, mi se pare a fi cea mai reusita.

  Ca o mica paranteza, am dormit prima noapte in Bucuresti la Iuliu F. , de a carui bonomie si modestie am ramas profund impresionat. Locuia impreuna cu sotia undeva pe Calea Victoriei, intr-un apartament imens. Am servit cina pe o terasa plina de verdeata, care mi se parea de dimensiunile unui teren de tenis. Imi mai aduc aminte ca aveau un canar galben, iar cand s-a inserat, doamna a pus peste colivie o husa pe care scria : “Liniste, Caruso doarme!”

  Dimineata “roiu’” spre Tulcea, apoi evenimentele binecunoscute cu parcarea masinii, imbarcarea pe pasager si drumul spre … Sulina.

  Am ajuns in Europolis-ul lui Jean Bart inca pe lumina. Am profitat de ultimele ore de lumina si am vizitat orasul, care cu cateva decenii in urma avea renumele de “porto franco”. La un moment dat am ajuns intr-un cartier foarte ciudat, parca ma aflam pe platourile de filmare ale  western-urilor. Case de lemn cu etaj, parasite, si cu scanduri batute in “X” la usi si ferestre. Erau casele parasite de toate natiile pamantului care au profitat candva de porto franco…

  Dupa ce am servit cina la un restaurant de pe faleza, atat de plin de muste incat trebuia sa le alungi cu mana ca sa nu ti se bage in mancare, am mers la culcare, unde altundeva decat pe remorcherul care avea sa ne tracteze pontonul pana la Rosu. Capitanul, un bortos buhait de cat rom a ingurgitat, cu o sapca ce candva a fost alba, ne-a indrumat spre niste …paturi, mai degraba coveti, dar ce mai conta o noapte ?

  Dimineata, la rasaritul soarelui, capitanul buhait ne-a indrumat spre terasa pontonului, de unde urma sa admiram tot traseul, deci : Canalul Busurca, Rosu-Imputita, Lacurile Rosulet si Rosu, si gata, am ajuns.
Punctul turistic Rosu era o minunatie pentru timpurile alea. Era ca o insula brazdata de canalul navigabil. Pe o parte era o cantina (ori restaurant), un ponton tras pe tarm (pe post de hotel) si un club unde se organizau discoteci ori puteai juca un tenis de masa. Pe cealalta parte erau niste casute de lemn si un teren de tenis de camp, imprejmuit.

  A urmat prima zi de pescuit, pe Lacul Potcoava, imediat dupa colt, deci cum bagi mana in canal, pe dreapta. Atunci doar Potcoava si Lumina erau “libere” la pescuit, in zona. Potcoava e un lac mai mic decat unul mediu, dar cel putin in vremurile alea era … mai mult decat ne-am fi imaginat. Locuri cu apa neagra, de adanca si curata, ici colo tufe de bradis, plauri si inca o barca, cel mult doua cu pescari ce-si pierdeau repede rabdarea si dispareau, poate la o bauturica ori la o partida de amor.

  Am prins multe stiuci pe Potcoava, in medie de 2-3 kg. Aspectul deosebit era ca la a doua sau a treia aruncare aveai si “prezentarea”. Ca o scoteai, ca scapa, ca rupea … simteai ca era o apa “vie”. Din pacate, azi, nu mai e chiar asa.

  Am fost si pe sublimul lac Lumina, dupa cum am spus, de doua ori. Dar a fost foarte greu drumul, deoarece era de traversat Lacul Puiu, care era enorm … nu vedeai malul opus, iar noi aveam o barca de fibra, si rame. Pescuind pe Lumina, Potcoava mi se parea ceva insignifiant, mic, numai cu marlite, plin de lume (hahaha), ca un drum batatorit. Intrarea pe Lumina era o stramtoare cu apa foarte mica, de trebuia sa te impingi cu ramele de fundul apei. Iar daca un plaur iti obtura iesirea… ala erai. Pe Lumina am prins una din cele doua stiuci adevarate ale mele, 7 kg. O frumusete, o lupta adevarata, care pe care. Citeam invidia in ochi celorlalti, dar pana la urma au trebuit sa recunoasca… Oricum si eu am fost ros de invidie la capturile celorlalti, apropiate ca marime, ori chiar mai mari. Dar asta a fost doar pe Lumina.

stiuca

  La una din cele doua escapade pe Lumina, Calin a ramas la baza, cica era prea devreme sa se trezeasca. Deci eu cu tata si nea Ionica. La intoarcerea din acea zi, de pe Lumina, ne-a prins o furtuna, cu vant dinspre Rosu, valuri, negura, ploaie cu galeata. Eu trageam la rame, si parca-i vad si acum pe batranii mei camarazi, stand pe bancheta din spate, unul langa altul…Faceam doi metri in fata,dar vanturile, valurile ne trageau cate un metru inapoi. Nu mai stiu cate ore am tras la rame ca sa traversam Puiu. Cand am ajuns nu simteam nici un pic de oboseala, ci doar satisfactia ca i-am adus cu bine pe batrani. Eram mandru de asta.

vaslasi

  Cate ceva despre linguri … pfff… pai in vremurile alea nu gaseai piscoturi pe gustul dintoaselor. Asa ca toate erau confectionate artizanal, de mesteri mari.
Numai ca mesterii au folosit o tabla cam subtire. Nu reuseai lanseuri suficient de lungi, mai ales contra vantului. Asa ca am devenit si noi mesteri si am unit cate doua prin nituire. Ca nituri : capete de cuie. Unul la mijloc. Ce blinkere, voblere, twistere ? Astea nu existau inca, cel putin la noi.
Nea Ionica avea o cutie mare, la care noi ii ziceam “cutia cu maimute”. Era plina de tot felul de linguri, toate confectionate acasa. Cand pierdeam cate una, incepeam sa ne rugam : “ Nea Ionica, te rog…deschide cutia…”, “Nu mai am, gata, gata !!!” Noi stiam ca pana la urma baga mana si scoata cate una pentru fiecare. Era ca un bunic ce-si amagea nepoteii cu bomboane.

drill-la-stiuca

  Tata a pierdut o dintoasa grozava. Si chiar pe Potcoava. Dupa cum am apreciat eu batea 10 kg. Ghinionul a fost ca barca era ancorata, iar barosana a fost atat de rapida, incat singurul lucru pe care l-am putut face a fost sa privim cum baga firul pe sub barca si…si gata, s-a dus.
De atunci n-am mai ancorat barca, dar nici n-a mai venit asa ceva.
Daca dimineata ne-o dedicam stiucaritului, cu totii, spre seara, eu si Calin faceam cate-o partida la salau, pe canal, la intrarea in Potcoava. Acolo, canalul facea un mic cot cu apa aproape statatoare. Ne ancoram barca de stuf si dadeam drumul firului in jos, chiar langa barca… si se ducea vreo cativa metri.
Ieseau salai frumusei, de 2-3 kg, mai picau si somotei, cam de aceeasi greutate.

  La salau dadeam cu bucata de pestisor (imbucatura). Iar pestisorii ii prindeam din canalul ce inconjura punctul turistic. La o prima vedere apa adanca a canalului era “moarta”, dar in momentul cand aruncai ceva “material” de momit, apareau sute de rosioare si platici din adancuri. Era o minunatie sa vezi “norul” de “pestisori” care ajungeau chiar si la jumatate de kilogram. La astia le dadeam drumul, nu aveam ce face cu ei, aveam noi un anumit stas. Pe cei “alesi” ii taiam in bucati transversale si ii bagam in carlig. Cele mai bune bucati erau cele din mijloc, cu intestine.
O faza draguta s-a petrecut intr-o zi cand curatam stiucile pe masa din spatele cantinei. La un moment dat apare un turist, coborat de pe pontonul care tocmai sosise. Dupa ce se minuneaza, intra in vorba cu noi : “Da’ la ce ati prins pestii?”, “La lingura !”

  “Da’ nu ne dati si noua lingura o ora, ca sa prindem si noi?” M-am uitat la Calin, el la mine, si cu mare greu ne-am infranat hohotele de ras.

  Acum, dupa atatia ani, cei doi batrani nu mai sunt printre noi … odihniti-va in pace bunilor!

  Noi va multumim ca ne-ati oferit o vacanta de neuitat…

sorin-caricatura