Bibanul

bibanulNume:  Perca fluviatilis Linnaeus, 1758
Clasificare:

Regnul: Animalia
Increngatura: Chordata
Clasa: Actinopterygii
Ordinul: Perciformes
Familia: Percidae
Genul: Perca
Specia: Perca fluviatilis

Sinonime:     Perca fluviatilus, Perca italica, Perca vulgaris, Perca vulgaris
Nume comune in diferite tari

Engleza :     River Perch, Redfin Perch, Redfin, Perch, European Perch, Eurasian Perch
Franceza :   Percot, Perco, Perchot, Percho, Perche Fluviatile, Perche Européenne, Perche Commune, Perche, Perchaude, Perchat, Jôlerie, Hürling, Hurlin, Cochonnet, Brell, Boyat, Barsch
Greaca:       Perki, Pérca Chaní, Πρικί, Κακοξύστρα, Πέρκα, Περκί, Χανί
Bulgara :     Rechen Kostur, Kostur
Ceha :         Ostriez, Okoun Rícní
Italiana :      Pesce Persico, Pesce, Persico Reale, Persico, Percagrup-de-bibaniSpaniola :   Perca Europea, Perca
Suedeza :   Abborre
Finlandeza :  Ahven
Maghiara :     Sügér

Caracteristici generale

Considerat pestele national al Finlandei, bibanul este un rapitor de apa dulce care face parte  din clasa Actinopterygii, ordinul Perciformes, familia Percidae si a fost catalogat pentru prima data de catre Carl Linnaeus, botanist, fizician si zoolog suedez, in anul 1758. Bibanul european, denumit pe scurt “biban”, este cunoscut in unele regiuni  ca “bibanul cu inotatoare rosii” sau “bibanul englez”.
Bibanul este raspandit nativ in Europa (exceptand Spania, Portugalia, Italia, Grecia- tari unde a fost introdus) si Asia. A fost de asemenea introdus in Australia, Noua Zeelanda si Africa de Sud. In afara bibanului european (Perca fluviatilis), exista si o specie nord-americana, bibanul galben (Perca flavescens), si una asiatica, bibanul Balhas (Perca schrenkii).

Bibanul poate fi intalnit intr-o multitudine de areale,  de la lagune estuare, lacuri de toate marimile, pana la ape curgatoare de dimensiuni mici si medii.

Descriere

Corpul bibanului este robust si indesat, in partea anterioara este mai lat si mai inalt, iar in jumatatea posterioara se ingusteaza mult si este usor turtit lateral. Toata suprafata corpului este acoperita cu solzi marunti si aspri, bine implantati in tegument, motiv pentru care pestele  se curata destul de greu, adesea cu piele cu tot. Capul are o forma conica, cu o gura relativ mare si  prevazuta cu dinti marunti si ascutiti, dispusi ca o perie. Placile care acopera operculele se termina printr-o teapa. Ca si salaul, are doua inotatoare dorsale, cea anterioara fiind  prevazuta cu radii tepoase tari, in timp ce inotatoarea dorsal posterioara are radii mai moi.  Odata scos din apa, pestele isi intinde tepii din inotatoarea dorsal anterioara si, daca nu este precaut, pescarul se poate rani (intepaturi dureroase care sangereaza).

schelet-biban

Bibanul european are un colorit viu, atragator. Capul si spatele sunt intunecate la culoare, negricioase, cenusiu-inchis, uneori cu nuante verzui. Flancurile sunt verde-oliv- auriu, uneori verzi-galbui, brazdate transversal de 5-9 dungi intunecate.

biban_recordBurta este gri-plumburie sau galbui- albicioasa.  Inotatoarele ventrale, anale si caudale sunt  rosiatice,coloritul acestora devenind mai pronuntat in perioada de reproducere. Marginile celor doua inotatoare dorsal sunt negricioase, iar la baza celei anterioare se distinge  o pata de culoare inchisa.

Marimea bibanilor europeni variaza mult in functie de locatie; bibanul introdus in Australia este mult mai mare decat bibanul nativ din Europa. Lungimea maxima cunoscuta este de 60 cm. In medie, bibanii cantaresc 200-500 g, dar greutatea maxima cunoscuta este de 4,750 kg. Durata de viata poate ajunge pana la 22 ani.

Foto: record britanic: 5 lbs 15 oz.

Cu toate ca este recunoscut pentru pofta sa de mancare, bibanul are un ritm de crestere relativ lent. Lungimea medie in apele Romaniei este de 30-35 cm, iar greutatea medie de 300-500 g. Ajunge destul de rar la 50-60 cm, respectiv 2-5 kg. In lacul Siutghiol s-au prins si exemplare de 5 kg, astfel de capturi fiind insa extreme de rare, aproximativ o data intr-un deceniu.

Este foarte apreciat atat de catre pescarii sportivi, precum si pentru calitatile carnii sale- care este alba, moale, fara multe oase.

Areal

In Romania, cu exceptia apelor montane, bibanul poate fi intalnit in toate raurile, precum si in lacuri, balti, iazuri, chiar si in apele usor saline ale lacurilor litorale (Siutghiol- Techirghiol etc.). Prefera apele limpezi, cu substratul tare (pietris sau nicip), raurile cu un curs linistit sau locurile de intalnire  doua rauri, unde curentii aduc hrana imbelsugata.  La fel ca salaul, bibanul agreeaza locurile unde exista diferite obstacole imerse sau constructii in apa (picioare de pod, trunchiuri sau radacini de copaci cufundate in apa), sub diferite pontoane, ambarcatiuni ancorate (barci, plute, bacuri, pontoane etc.), intrucat in jurul acestora se formeaza mici vartejuri care atrag pestisorii cu care se hraneste. Ii place de asemenea sa se ascunda in adanciturile din malurile spalate de ape, unde sta la panda. Bibanul poate inota extrem de rapid, la nevoie isi urmareste prada pana cand o ajunge din urma si o mananca. Dintii puternici din gura sa cu deschidere larga il ajuta sa imobilizeze ferm prada.

Bibanii mai tineri traiesc in general in grupuri, in timp ce exemplarele mai in varsta duc o viata solitara. Bibanul vaneaza ziua, hranindu-se cu o pofta nesatioasa. Pofta sa este constanta, inclusiv iarna, ceea ce il face o buna tinta a pescarilor in tot timpul anului. Bibanul mananca lacom, hrana preferata fiind constituita din pestisori mici, plevusti, obleti, dar mananca si pesti de marime egala cu el, raci, scoici, rame, insecte, larve de insecte, precum si broastele ce inoata la suprafata apei. Nici manifestarile de cannibalism nu ii sunt straine, bibabul devorandu-si chiar si propriile progenituri. Fiind un mare consumator de icre, bibanul pericliteaza celelalte specii de pesti, in locurile unde populatia de biban este in crestere, numarul celorlalte specii valoroase fiind de obicei in scadere. Puietul de biban se hraneste cu organismele planctonice din apa sau cu materii organice de pe fundul raului. Bibanul isi urmareste prada pana la suprafata apei, dar nu sare niciodata din apa dupa ea. Pofta de mancare excesiva a bibanului este cunoscuta pescarilor experimentati, care stiu sa obtina maximum de folos de pe urma acestei caracteristici.

Reproducerea

Maturitatea sexuala este atinsa mai devreme de catre masculi- la varsta de 1-2 ani, iar de femele la 2-4 ani. Perioada de reproducere este martie- aprilie- mai, cand apa atinge temperatura de 10-12°C. Femela depune icrele in primele ore ale diminetii, in apa mica, cu vegetatie multa, fie sub forma de siraguri de margele marunte lungi de 1-2 m si late de 2-3 cm imbracate intr-un tesut gelatinos, fie sub forma unor ghemuri stranse bine, pe care le asaza aproape de maluri, pe pietre, pe bucati de lemn sau alte obiecte submerse. Puietul de biban de o vara, strans in grupuri, se retrage odata cu venirea zilelor geroase de iarna in portiunile mai adanci ale apei, unde ierneaza, hranindu-se foarte putin. Primavara insa puietul se hraneste din abundenta, ceea ce se poate observa analizand dimensiunile puietului de doua veri. Acest lucru este deosebit de evident in unele ape nord si est-europene, unde, la varsta de 3-4 ani, bibanii ating de regula chiar greutatea de peste 2 kg. In apele din tara noastra, desi consuma foarte mult peste, ritmul de crestere al bibanului este mai lent.

Autor

Articolul precedent
Articolul următor

Similar Articles

Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Populare acum