Pasiune pentru salau

Pescuitul ca vanatoare

   Cand am inceput sa ma gandesc pentru prima data sa abordez pescuitul pestilor rapitori, m-a fascinat in primul rand vanatoarea. Da, vanatoarea acestor pesti; la pescuitul rapitorilor este vorba efectiv de vanatoare. Aici nu se nadeste locul, nu se plaseaza montura cu momeala din carlig si nu se asteapta sa vina pestele si sa se hraneasca, ci exista o perpetua incercare de a pacali rapitorul folosindu-ne de toate tertipurile posibile si imposibile cunoscute si necunoscute. In orice caz, cunoscand foarte bine pescuitul la crap si stationar, am spus ca ce poate fi atat de greu la rapitori – vezi zicala “aceeasi Marie dar cu alta palarie”. Nimic mai gresit, dar asta aveam sa aflu ulterior.Obsesii

   Vazand in nenumarate filme diverse ipostaze cu stiuci depasind un metru, salai uriasi si bibani rivalizand cu celebrii bass-i americani, mi-am spus ca asa ceva trebuie sa prind si eu. Pe zi ce trecea deveneam din ce in ce mai acaparat de acest subiect, citeam din ce in ce mai mult, vizionam din ce in mai multe filme tematice si in permanenta aveam deschise in computerul personal cel putin 10 “tab-uri” cu diverse adrese ale unor magazine online de profil, avand drept subiect feluritele ustensile folosite in prinderea pestilor rapitori. Mai mult decat atat, am cautat sa iau legatura cu pescari consacrati din acest domeniu de la care speram ca poate – poate voi invata, fura ceva. Ideea este ca in maxim 2 luni devenisem iremediabil convins ca nimic nu se compara in lumea asta cu pescuitul la rapitori si ca toti crapii cei mari prinsi de mine vreodata reprezentau niste glume ieftine pe langa ce aveam sa traiesc in compania stiucilor si salailor ce urma sa ii prind.

   Luandu-mi inima in dinti, m-am apucat de cumparaturi; cand spun ca m-am apucat de cumparaturi, ca sa intelegeti, la un moment dat urmaream un forum dedicat pescuitului rapitorilor de 10 ori pe zi. Intr-o singura zi, am cumparat aproape toate produsele scoase la vanzare in decurs de o saptamana. Atat de departe ajunsesem cu aceasta obsesie incat nu mai conta nimic si nimeni in lumea asta. Nu mai vorbesc de achizitiile facute in diverse magazine din tara si chiar din strainatate. Brusc devenisem fericitul proprietar al unui maldar de naluci de toate felurile. Am mers pe considerentul ca situatiile disperate impun masuri disperate. Sincer, nici in ziua de astazi nu am pescuit cu multe din ele. Ce pot sa spun e ca m-am oprit din toata nebunia asta (asa inclin sa cred…) atunci cand am ajuns la un nivel la care deja ceea ce detineam in materie de tehnica acoperea 90% din ceea ce intentionam sa aplic.

   Am inceput sa pescuiesc timid pe ici pe colo, fara rezultate notabile si la un moment dat supriza a venit in clipa cand printr-o anumita conjunctura mi-a fost permis sa pescuiesc pe lacul Sarulesti. Din acel moment soarta mea de pescar a fost pecetluita. La Sarulesti am inceput sa pescuiesc in fiecare sfarsit de saptamana, incepand cu perioada cand s-au dezghetat apele. Ca sa vorbesc si despre tehnica, eu folosesc exclusiv echipament de baitcasting. Am descoperit ca ma inteleg de minune cu acest stil si nu m-as mai intoarce deloc la pescuitul clasic de spinning. Intotdeauna am cautat sa folosesc cele mai usoare si rezistente “unelte” posibile la pescuit si concret, in momentul de fata, specific pentru pescuitul salaului folosesc un bat de la firma Major Craft, respectiv ARC-69SB 6’9” – ¼ – 1 oz (un bat super senzitiv si foarte usor), echipat cu o mulineta Daiwa TeamDaiwa –Z 103HL, un monstru sacru al mulinetelor de baitcast. Trebuie sa spun ca mulineta am primit-o de la prietenul meu Gabi Horga (aka Mos Craciun de la Drill pentru cine il cunoaste) si sincer nu se compara cu absolut nici o mulineta pe care o mai detin sau am pus mana vreodata (Daiwa T3 AIR este singura care pana in prezent consider ca este superioara). Facand o paranteza, batul de la MajorCraft este cumparat tot la sugestia lui de la magazinul Abrevis, singurul magazin unde am vazut intr-adevar produse de o calitate extraordinara si oameni cu o conduita profesionala si morala de exceptie – toata stima pentru ei! Mai mult decat atat, firele pe care le folosesc, respectiv Sunline SuperPE, sunt tot de la firma Abrevis; am folosit ‘nshpe fire de la firme super consacrate, dar la fiecare le gaseam cate un defect: ba erau prea groase, ba prea batoase, ba se rupeau repede, ba nu rezistau la abraziune. Sunline-ul a fost singurul care a reusit sa ma faca fericit in activitatea mea de pescuit. Dupa cum observati prefer un pescuit de finete, chiar si acolo unde stiu ca s-ar putea sa ma intalnesc cu pesti mai mari. Cand pescuiam la crap, cred ca cel mai gros fir pe care l-am folosit vreodata a fost in jur de 0.25 mm. Cu fire de 0.20 monofilament am scos inclusiv crapi de 20 kg, asa ca in pescuitul pestilor rapitori din apele noastre (cu exceptia somnului) am considerat ca un fir mai gros de 10 lbs nu isi are rostul. Am pus accent deosebit de delicatete.

Teste si observatii pescuind la salau

   Revenind la nalucile folosite, am inceput in mod traditional sa folosesc asa numitele “twistere” – stiu este un cuvand impropriu, dar romanul la incaltaminte sport spune “adidasi”, la copiator – “Xerox” si lista poate continua. De dragul articolului voi folosi cuvantul “naluci moi”. La inceput am pescuit cu naluci oarecum consecrate: shad-uri sau viermi in culori albe, chartreuse sau galbene. Dupa un timp am inceput sa incerc si alte modele sau culori (nu de alta dar deja aveam un maldar si trebuia sa le folosesc intr-un fel sau altul). Am inceput sa pescuiesc folosind culori “fantastice”: verde cu auriu, albastru electric, firetiger, etc.; la acestea personal am avut rezultate mediocre. Au urmat culorile foarte inchise: maro, negru, albastru inchis, etc.. Suprinzator, la aceste culori am prins cei mai mari pesti. Chiar la un moment dat ma intrebam cum este posibil; sa fie oare teama de ceva nenatural, stralucitor, sau faptul ca salaul prefera o culoare mai discreta ? nu am aflat nici pana acum raspunsul.

   Apogeul a venit cand am inceput sa pescuiesc cu voblere. Aici s-a schimbat dramatic situatia. Daca in cazul nalucilor moi singura grija era lestarea corespunzatoare si pescuitul pe fundul apei, in cazul voblerelor trebuia sa am brusc grija de o gramada de lucruri: sa stiu in permanenta unde in straturile apei se afla voblerul, cum evolueaza, ce tip de zgomot si daca face zgomot (in functie de marca si model sunetele scoase sunt diferite – voi reveni asupra acestui aspect ulterior), daca sunt structuri in apa sa nu le agat, ce culoare sa folosesc, ce tip, etc… In orice caz pescuitul la vobler este mult mai complex dar rezultatele, din punctual meu de vedere sunt net superioare pescuitului la naluci moi. In acelasi loc, pesti de aceeasi marime se comportau total diferit in momentul cand erau prinsi la naluci moi sau la vobler. Daca la pescuitul cu jig-uri drill-ul cu pestele dura foarte putin si pestele se lasa adus relativ usor in barca, in momentul cand pestele era prins cu ajutorul voblerului spectacolul era extraordinar. De cateva ori mi s-a intamplat ca salaul sa faca efectiv “lumanari” precum stiuca la jumatate de metru in aer scuturand din cap in speranta ca voblerul sa i se desprinda din gura (ceea ce s-a si intamplat in multe cazuri de ramaneam socat cum este posibil ca 2 ancore Gamakatsu sa se desprinda), sau sa inoate vijelios ba sub barca, ba direct spre mal, cu o forta pe care nu am intalnit-o la pescuitul cu gume.

Mereu incerc naluci noi, culori noi, tactici noi pentru salau. Nu imi place sa ma plafonez pe o anumita “chestie”  conservatoare si poate tocmai datorita acestu lucru am fost capabil sa descopar ce merge si ce nu merge pe o anumita apa. Avand un domeniu de activitate profesional ce implica matematica si logica, am cautat intotdeauna sa vad care este acel tipar universal care poate fi aplicat oriunde si oricand. La pescuit totul este relativ dar ceea ce am experimentat personal chiar mi-a aratat ca ma pot baza oricand pe tiparul pe care l-am descoperit. Despre ce vorbesc: am observat ca fara nici o exceptie, de departe cele mai prinzatoare voblere au fost intotdeauna cele cu spatele albastru si flancurile argintii. Un alt aspect pe care il consider deosebit de important au fost tipurile de zgomote produse de bilele interioare. Exista pe piata o multitudine de voblere de tip “rattlin” cu bile interioare care fac zgomote; toate voblerele care au scos sunete inalte au prins foarte bine salau si toate voblerele care au scos sunete joase nu au avut success sub nici o forma, indiferent de culoare, prezentare, etc… Voblerul meu preferat este de departe Yo-Zuri Rattl’n Vibe F307 – culoarea BT. Al doilea in topul preferintelor (care poate rivaliza cu primul) este StrikePro FlapJack culoarea A02AT. Se observa paternul culorilor in ambele cazuri care este aproape similar. Un alt vobler cu un success foarte mare a fost Jackall TN 60 – culoarea BlueBack Tiger sau Matt Tiger. Lungimea tuturor voblerelor a avut 6 cm. Un aspect important de retinut este necesitatea inlocuirii ancorelor originale de la FlapJack cu unele calitative (ex. Gamakatsu 13B, Daiichi, Excalibur, etc..). Facand referire tot la StrikePro FlapJack din punctul meu de vedere cred ca este voblerul cu cel mai bun raport calitate/pret de pe piata. Am prieteni care il folosesc cu succes la pescuitul avatului, somnului sau al stiucii (marimi diferite evident).

   De o mare importanta a fost alegerea firului. Asa cum am spus mai sus, intotdeauna am preferat prezentarile delicate. In pescuitul la salau, cel mai gros fir pe care care l-am folosit a fost Sunline SuperPE de 10 lbs. In mare parte din cazuri am folosit cel putin 50 cm de inaintas din fluorocarbon pentru a conferi “invizibilitate” monturii. Au fost unii care mi-au spus ca este inutil fiindca conteaza mai mult felul prezentarii; infirm acest lucru deoarece am observant concret in cadrul unei partide cand am pescuit cot la cot cu un prieten in acelasi loc (din barca), eu folosind fluorocarbon, el nu. Eu am prins cu 50% mai multi pesti ca el. Prezentarea momelii artificiale consider ca tine exclusiv de abilitatile pescarului. Eu imprim intotdeauna o miscare spasmodica voblerului, dar in acelasi timp lenta. Ca sa intelegeti cat de lenta, imi ia cam in jur de 3 minute sa recuperez un vobler aflat la 20 de metri distanta si 2 metri adancime.

   Un alt aspect important il reprezinta locul. Intotdeauna pescuiesc in sau langa diverse structuri, agataturi, praguri, etc.. locuri ce pot reprezenta un posibil teren de vanatoare pentru salau sau un posibil adapost. Cineva m-a intrebat candva cum pot face asta avand in vedere ca ancorele s-ar agata imediat. Simplu ! Sondez initial apa pescuind la jig si caut sa imi intiparesc in minte absolut toate elementele legate de conformatia fundului apei. Daca agat naluca, retin unde s-a intamplat asta; daca simt ca naluca “cade” mai mult, de asemenea tin minte. Ideea este de a cartografia in minte absolut toate elementele legate de mediul respectiv. In momentul cand consider ca am invatat cum sta treaba, schimb twisterul cu un vobler si pescuiesc sistematic fiecare bucatica de apa.

 In momentul de fata am convingerea ca mi-am gasit adevaratul sens in pescuit si cu mana pe inima pot spune ca mi-ar fi aproape imposibil sa ma intorc la pescuitul conventional. Mai mult decat atat, nu as avea cum sa pescuiesc la crap folosind un echipament de baitcast. Tot ceea ce am scris aici reprezinta numai si numai consideratiile si observatiile mele personale referitoare la pescuitul salaului in lacuri (si nu numai). Probabil (mai mult ca sigur) multe din elementele care se regasesc in cadrul acestui articol nu vor putea fi aplicate la modul general, dar am cautat sa confer o oarecare viziune de start pentru orice pescar aflat la inceput de drum si de ce nu, sa confirm sau sa infirm viziunea pescarilor experimentati care deja detin o experienta in acest sens. Exista o sumedenie de articole in presa sau pe internet care dezvolta acest subiect in detaliu si asa cum si eu am facut si inca mai fac, va sugerez sa va documentati temeinic inainte de a aborda acest stil de pescuit.

Multumiri Abrevis.ro pentru sfaturi si echipament.